Sus inima!

Sus inima!
Era soare afară și era vară.
Doua cești de cafea stăteau de mult uitate într-un colț, pe masă. Nici să fumez nu mai voiam. Așa e când vine Mi la mine. Vorbim mult, mai râdem, uneori mai plângem, iar tăcerea, tăcerea nu ne apasă, ne vorbim din priviri.
Mă ascultă și nu spune nimic. Așa e ea, esență de femeie învăluită în mister.
Un surâs abia perceptibil începe să răsară. E discretă Mi și-mi spune vorbele cu tâlc. Așa e ea.
“Vreau să-mi pictezi o inimă anatomică” a spus ea, știi, îmi place Klimt foarte mult…
Nu-ți pot descrie reacția mea de șoc. Răspunsul meu a fost atât: “Mi, dar știi, sunt la început, nu cred să-mi iasă ceva. Ai tu încredere că va fi bine?”
“Simt că așa va fi” și-mi zâmbește numai cum ea știe să o facă. Știa ea ceva, dar eu simțeam cum panica mă cuprindea.
Mă privește cu ochii aia blânzi de căprioară, capul înclinat într-o parte și spune:
“Ce cu mintea nu poți cuprinde, dar cu inima poți simți”, asta este tema!
Grea temă mi-ai dat Mi! Nu eram pregătită atunci, nici acum nu sunt când scriu aceste rânduri și pânza a ajuns la casa ei, în locul ei. O lună cred că mi-am chinuit mintea să-mi dau seama cam ce aș vrea să fac.
“Ce cu mintea nu poți cuprinde , dar cu inima poți simți” …
Au trecut vreo două luni de atunci, natura și-a schimbat haina aurie, iar eu stau și mă uit la pânza asta. Fundalul este gata deja, degetele mă furnică, vreau să mă apuc de el și nu pot. Cred că mi-a fost frică. Frică de ce puteam transmite prin necuvinte, pentru că eu mereu îmi pun sufletul pe pânză…
Bietele noastre cuvinte, parcă niciodată nu sunt îndeajuns și uneori nici mintea nu ne ajută să spunem ce simțim.
Mintea!
Mintea care încearcă să dea sens emoțiilor atunci când inima o dată râde, o dată plânge…
Mi-aș dori să nu mai pot simți, dragoste, dor, ură, regret, resemnare, abandon, un nou început.
1, 2, 3, start.
O iau iar de la început.
Îmi iau avânt, îmi întind aripile, dar zbor în van, contra  vântului.
Bat aripa pe loc și doare.
Doare inima, doare sufletul, doare fiecare lacrimă pe care n-o mai las să curgă.
Izvor nesecat.
Și mintea nu înțelege. Dar mai poți îndura tu inimă, din câte-ți face mintea? Câte? Până când?
În ziua aia n-am pictat. Nu voiam să-mi simtă Mi tristețea. Pânza mea trebuie să aducă bucurie și nu zbucium.
– Steluța, dormi? Pot să te sun? mesaj de la el. Îl așteptasem, recunosc, știam că va veni.
– Scriam, sună-mă.
Carusel de emoții, vești bune și vocea aia de catifea. E bine. El spune aceleași minciuni și eu mă mint că îl crezi…
Sigur ai trăit și tu asta măcar o dată.
O adiere ușoară îți mângâie aripile, soarele-ți încălzește inima din nou. El minte, știu asta, dar și eu mă mint că e bine.
Plutești acum. E cald. E bine.
Săraca inima mea, ce-ți fac eu cu mintea mea?
Fără așteptări.
Și a mai trecut o lună. O haină albă îmbracă natura.
Și trece Crăciunul și știu.
Îmbrac cămașa ce acoperea pânza.
Sus inima tu femeie. Hai sus!
Pentru fiecare nou început și pentru iubirea eternă. Iubirea de sine.
“Ce cu mintea nu poți cuprinde, dar cu inima poți simți”sus inima
Nici o temă nu este prea grea pentru noi, Mi.
Te îmbrățișez cu sufletul!
A trecut aproape un an de când pânza mea a ajuns la ea acasă. Să-ti aducă bucurie Mi.
Mai multe pânza pictate de mine, găsiți pe: Asterya’s Craft
Dacă vrei să știi ce fac în zilele în care nu scriu sau filmez, te aștept și pe:
YouTube: Asterya,
Facebook: Asterya & Stela Ciciu
Instagram: Stela Ciciu
Photo: Zainea Alexandru
#nofilter, #nophotoshop

Comentarii